Cu toții am trecut prin experiența în care cineva ne-a rănit – prietenul pe care îl aveam din gimnazială, un fost partener, familia. Dar cum se simte când ne aflăm la polul opus? Când noi suntem cei care rănesc, intenționat sau nu, o persoană? Prima oară când ne aflăm în ipostaza de „antagonist” poate fi una dintre cele mai ciudate experiențe, pentru că empatizăm cu persoana pe care am rănit-o, dar în același ducem la bun sfârșit ceea ce simțim că trebuie făcut.
Poveștile voastre sunt importante, iar noi credem că ele merită spuse într-un spațiu sigur. Identitatea celor care ne scriu este anonimă, de aceea vom folosi pseudonime atunci când vom reproduce mesajele pe care le primim din partea voastră.
Așa s-a simțit Greta* prima oară când a rănit pe cineva:
„Ne știam din auzite, din priviri date în fugă pe holurile școlii, până când ne-am intersectat total întâmplător, lucru care încă mă uimește și acum.
În scurt timp, s-a transformat într-o poveste frumoasă, dar care știam că nu va dura mult, chiar dacă era bun cu mine, mă ajuta, mă sfătuia și nu era doar iubit, ci un prieten foarte bun. Am știut de la început că această relație n-avea unde să ducă, dar i-am dat o șansă pentru că mereu avea cuvintele la el și știa cum să mă facă să râd cu gura până la urechi.
M-am întors la el de multe ori, chiar dacă eu o terminam, ceva din mine mă făcea să nu pot renunța la el, ceva mă făcea să rămân.
La un moment dat n-am mai putut continua acest cerc vicios în care eram blocați amandoi. Sper că îi este mai bine și că m-a uitat.”
Pentru tine cum a fost prima oară?
Photo credits: Ilinca Humelnicu
No responses yet