Experiența în spital este neplăcută. Oricât de curat ar fi spitalul, oricât de amabile ar fi asistentele și oricât de responsabil și cu experiență ar fi medicul care te tratează. Dar ce se întâmplă atunci când niciuna dintre condițiile anterioare nu sunt îndeplinite? Și mai mult de atât, ce se întâmplă când te afli pentru prima oară într-o situație care îți pune în pericol sănătatea?
Poveștile voastre sunt importante, iar noi credem că ele merită spuse într-un spațiu sigur. Identitatea celor care ne scriu este anonimă. Vom folosi pseudonime* atunci când vom reproduce mesajele pe care le primim din partea voastră.
Așa s-a simțit Irina* prima oară când a ajuns cu ambulanța la spital:
Era decembrie, frig și mai și ploua pe deasupra. Locuiam în Cluj de puțin timp și profitam de faptul că încă făceam facultatea online ca să-mi petrec timp cu iubitul meu. Cred că era în mijlocul săptămânii când s-a întâmplat chestia asta care mă traumatizează și în ziua de astăzi.
As a couple does, we did some spicy things până când am pățit ceva ce am aflat mai târziu că se numea lacerație vaginală postcoitală.
TRIGGER WARNING! Basically, a început să îmi curgă sânge din vagin. FOARTE MULT SÂNGE. Era peste tot. Panică, panică, panică. Am fugit în baie unde am zăcut vreo 15 minute în speranța că se va opri.
Guess what? Nu s-a oprit. Și credeți-mă pe bune, a curs foarte mult.
Începuse să mi se facă rău și prietenul meu se învârtea încontinuu neștiind cu ce să mă ajute și ce să facă. Mă ruga să sunăm la salvare, că ceva sigur nu e în regulă. Eu nu voiam și încercam să mă conving singură că o să fie ok și că nu e nimic grav.
La acest moment deja nu mă mai puteam ține pe picioare și am acceptat să sune la salvare. Un detaliu important este că nouă nu ne mergea interfonul la bloc și ușa de la intrare nu se deschidea decât dacă coborai jos.
Prietenul meu a coborât să-i aștepte pe oamenii de la salvare, în timp ce eu eram într-o cadă plină cu sânge și cu dușul pornit.
Pentru câteva secunde mi-am pierdut cunoștința și nu știu când au ajuns ei acolo.
M-au scos de acolo, m-au învelit în prosoape și au început testele de rutină și întrebări.
Nu mai țin minte ce s-a întâmplat pentru că eu mă gândeam doar la “Ce-o să zică mama? Cum îi zic mamei că sunt la spital? CE FAC?”.
M-au ajutat să mă îmbrac, am reușit abia să îmi iau portofelul și am coborât la ambulanță. M-au urcat pe targă și mi-au administrat ceva vitamine.
Când am ajuns la spital mi-am dat seama că e nasol rău de tot. Eram cu machiajul scurs pe toată fața cu părul jumate prins și plină de lacrimi. Acolo alte întrebări: “ Te-a vi*lat? Sigur era prietenul tău? Îl cunoști? Ești SIGURĂ, SIGURĂ că a fost consensual?”, ceea ce pot înțelege, dar pentru un om în starea în care eram eu nu erau de niciun ajutor.
Sângerarea s-a mai calmat între timp, dar trebuia să mă examineze ginecologul ca să vadă ce s-a întâmplat. O altă întrebare: “Pot să vină studenții să asiste la examinare?”, din nou, înțeleg. Cum altfel să învețe săracii studenți dacă nu practic și as a people pleaser as I am I said yes și așa eram pe jumătate conștientă, deci nu conta prea mult.
S-a constatat că am nevoie de internare și de o intervenție atunci, așa că am rămas peste noapte la spital.
O nouă poveste, o asistentă care ba îmi plăcea, ba mă făcea să plâng. A venit și mi-a zis să mă schimb, cu ce? nu știu, eu nu aveam nimic la mine în afară de portofel și telefon. A venit și mi-a adus o cămașă de spital roz.
Intervenția urma să aibă loc peste 4 ore, timp în care am stat. Am plâns în camera mea unde god bless eram singură.
Așa sete cum mi-a fost în noaptea aceea nu cred că mi-a mai fost vreodată. Dar nu puteam să beau apă pentru ca aveam perfuzii și nu mă puteam ridica și îmi era prea rușine și teamă să o strig pe asistentă.
Când a venit ora stabilită, foarte, foarte târziu în noapte, a venit doamna asistentă și m-a luat într-un scaun cu rotile și m-a dus în sala de operație.
Totul a fost ok, deși senzația de la anestezic o resimt în vise și în ziua de azi.
M-am trezit pe patul de spital, cu o pungă întreagă de vată între picioare și cu o perfuzie gigantică în mână.
Trebuia să merg neapărat la baie, din nou, nu era nimeni, am strigat asistenta dar nu era pe acolo și nu a auzit. Așa că m-am decis că e o decizie bună să mă ridic să mă duc la baie de una singură, cu tot cu perfuzie după mine.
Am ajuns la baie cu chiu, cu vai și pe drumul de întoarcere mi s-a făcut rău și am căzut pe jos, pierzându- mi vederea pentru câteva secunde. Nu a venit nimeni, nu m-a auzit nimeni. Am reușit să ajung înapoi în pat și am adormit. Aș fi vrut să fi fost un vis. Dar nu a fost.
Primul lucru dimineață: MUREAM DE SETE. A venit doamna cu micul dejun și m-a întrebat dacă vreau ceai. Era salvarea mea, normal că voiam ceai.
Visele mi-au fost spulberate când mi-a zis că nu-mi poate da dacă nu am cana mea. Am întrebat asistenta când pot să plec acasă și mi-a zis că trebuie să fie gata fișa de externare și pot pleca, deci pe la amiază.
Orele treceau și nu mai venea nimeni să-mi zică nimic.
M-am dus singură să întreb, femeile alea nu știau nimic și mi-au zis că fișa de externare e gata a doua zi și că acum pot pleca.
Pot pleca? Așa? Fără să zic nimic? Nimănui?
Am plecat, prietenul meu a venit și m-a recuperat și am plecat împreună acasă, unde urma să revăd aceste scene prin care am trecut luni de zile la rând.
Nu mai fusesem la spital niciodată, nu fusesem internată niciodată, nu am fost pe cont propriu fără mama care să mă ajute niciodată.
Nu știam cu ce se mănâncă niciunul din lucrurile legate de spital. Am greșit și eu în această prima (și ultima sper) oară a mea.”
Pentru tine cum a fost prima oară?
Photo credits: Ioana Olar, Natalia Radu
One response
Părinții sunt si vor fi intotdeauna alaturi de copiii lor.Trebuie sa aveți incredere in voi si in ei.Iubirea pentru copii nu are pret,nu se poate descrie in cuvinte.Un copil este o binecuvântate❤️